Sumar
I. Doctrina dreptului viu și revirimentul jurisprudenței
A. Doctrina dreptului viu – principalele caracteristici
B. Doctrină străină: Franța, Belgia, SUA, Canada, Italia
C. Doctrina română. Contribuția prof. I. Deleanu[1] asupra doctrinei revirimentului jurisprudenței
E. CCR și ICCJ – politica revirimentului vs. ”reconsiderarea” jurisprudenței
II. Jurisprudența revirimentului
A. Jurisprudența CEDO. Hotărârile ”Pilot”, alte hotărâri și opinii separate
B. Jurisprudența constituțională: CCR, Consiliul Constituțional – Franța, Curtea Constituțională, Belgia
C. Jurisprudența judiciară: Casația franceză, belgiană și ICCJ-RIL și HP
III. Opinia separată – sursă relevantă a revirimentului. Exemplul CEDO – opiniile separate ale jud. BONELLO (Malta)
*
I. Doctrina dreptului viu și revirimentul jurisprudenței
A. Doctrina dreptului viu – principalele caracteristici
1. Doctrina ”Dreptului viu”, în teoria generală a dreptului
1.1. Originea conceptului
În Europa, doctrina „dreptului viu” a fost aplicată în anii 1950 de Curtea Constituțională a Italiei, pentru a răspunde necesității de a găsi un „modus operandi” în relația cu Curtea de Casație, în cadrul exercitării procedurii de control incident de constituționalitate.
Această doctrină[2] justifică puterea de control a judecătorului de constituționalitate asupra legii, astfel cum a fost interpretată de judecătorul judiciar și se realizează numai dacă ea este, în mod manifest, susceptibilă de o interpretare conform Constituției. Astfel, s-a recunoscut noul rol al judecătorului judiciar, acela de a participa la controlul de constituționalitate.
Doctrina „dreptului viu”, importată din SUA, constă în: „Justificarea, de ultim resort, pentru legiferarea judiciară sau, în alți termeni, revizuirea normelor juridice sub pretextul necesității unei interpretări evolutive, utilizând metoda teleologică”, doctrină criticată puternic în Franța, ca și „activism judiciar”. „O decizie „activistă” pretinde ca motivarea ei să posede o înaltă putere de persuasiune, ceea ce nu este cazul în majoritatea hotărârilor judecătorești, care se bazează pe interpretări teleologice” (Prof. univ. dr. Valentin Constantin, interviu cu prof. univ. dr. Marian Nicolae, publicat pe Juridice.ro – 28.10.2018).
În Franța, două decizii ale Consiliului Constituțional din anul 2010 și alte două din 2011 „s-au inspirat din doctrina dreptului viu, cu prilejul examinării chestiunilor prioritare de constituționalitate, la sesizarea Curții de Casație sau a Consiliului de Stat. În hotărârile sale Consiliul Constituțional s-a inspirat din doctrina „dreptului viu” pentru a-și justifica prerogativa controlului legii, astfel cum aceasta a fost interpretată de curțile supreme, administrative și judiciare”[3].
1.2. Doctrina română
Prof. Eugen Ehrlich (1862-1922) – fondatorul sociologiei dreptului, austriac de origine română, profesor și rector al Universităților din Cernăuți și Viena[4].
”Este o mare deosebire între dreptul scris și „dreptul viu”, care reprezintă organizația socială în vigoare. Legea, dacă vrea, poate să oprească sau să pedepsească o manifestare a dreptului viu.
Punctul principal este că din tot ce formează organizația economică și socială a țării, numai o mică parte poate fi cuprinsă în lege. Viața e prea imensă, prea complexă ca să poată fi cuprinsă în scris, după cum nici fluviul nu poate fi închis într-un iaz, în care dacă pătrunde ceva, nu este torentul viu, ci apa moartă, care nu intră niciodată multă.
Pentru aceasta, dreptul viu trebuie studiat, însă nu cercetând texte, unde nu vom găsi nimic, ci căutându-l acolo unde există: în sate, orașe, câmpii, păduri, mine, fabrici, uzine, case de comerț, bănci, iar pe urmă să studiem documentele. Se cunosc foloasele pe care le-au adus documentele științei, ceea ce e ca documentele moderne să fie supuse la un studiu tot atât de aprofundat ca și documentele istorice.
Am căutat să pun în practică această teorie, formând Seminarul de „drept viu”, la Universitatea din Cernăuți, acum 15 ani (1906).
Poate mă veți întreba la ce servește studiul dreptului viu. Eu vă voi răspunde că utilitatea lui este incontestabilă pentru știința dreptului, legislație, jurisprudență, învățământ”.
1.3. Doctrina străină
1.3.1. SUA – ”Living Constitution”, ”Constituția vie”, teoria interpretării Constituției SUA ca ”Lege vie a țării”. Evand Hughes, președinte al Curții Supreme a SUA (1930-1941); Woodrow Wilson (1856-1924), președinte al SUA (al 28-lea -1913-1921) și Howard Lee McBain – 1927
”Constituția vie” este o teorie a interpretării juridice, dezvoltată în constituționalismul american, conform căreia:
– conținutul unei Constituții este dinamic, sub influența schimbărilor sociale;
– ideea unei ”Constituții vii” constă în faptul că starea actuală a societății americane trebuie să fie luată drept un criteriu de interpretare a textelor constituționale ”cheie”, create în sec. XVIII (1787).
Expresia ”constituție vie” își are originea în titlul unei cărți, publicată în 1927 de profesorul Howard Lee McBain, iar primele inițiative în dezvoltarea conceptului, în forma sa modernă, au aparținut unor personalități, între care și președintele SUA – Woodrow Wilson, care a afirmat o nouă interpretare a Constituției, în cartea sa ”Constitutional Government in the U.S”, 1912:
– ”Constituțiile politice vii trebuie să fie evolutive în structura lor și în interpretarea lor”;
– ”Societatea este un organism viu și trebuie ca legile să fie vii, nu mecanice; ele trebuie să se dezvolte, să evolueze, ceea ce, impune, în mod științific, interpretarea progresistă a Constituției, căci noțiunea este vie și nu o mașină” (pg. 121).
”Din punct de vedere pragmatic, Constituția trebuie considerată ca evoluând în acord cu timpul și în funcție de necesitățile sociale, deci ca un ”document viu”, textele sale urmând să fie interpretate în contextul evenimentelor contemporane și nu în cel din secolul XVIII, când au fost create, astfel încât să fie o Constituție legitimă” (James Madison – ”tatăl Constituției”, citat de Jack Balkin în ”Abortion and Original Meaning”, 21.08.2006, ”Social Science Research Network”).
”Constituția este definită ca ”Legea vie a țării”, căci este interpretată în funcție de necesitățile timpului și ale circumstanțelor”, având termeni largi și flexibili, care o califică drept un document dinamic și viu”.
Fostul președinte al Curții Supreme a SUA, Charles Evand Hughes (1930-1941) afirma rituos că: ”Noi suntem guvernați (conduși) de Constituție, dar această Constituție este ceea ce judecătorii spun că ea este” (William R. Bowen Jr. ”Hughes’ Hubris: Is the Constitution ”What the Judges say it is?”, sursa Soapboxie, 23.10.2020).
1.3.2. Canada – ”Arbre vivant”, ”Living free doctrine”, 1927
În dreptul canadian, teoria ”arbre vivant” (”arbore viu”) este o doctrină de interpretare constituțională care afirmă că Constituția Canadei este organică și trebuie interpretată de o formă largă și liberală, adaptată la evoluția societății, teorie profund înrădăcinată în dreptul constituțional canadian, după decizia constituțională 1927-28, Edward c. Canada (procuror general), denumită ”speța persoanelor” asupra căreia Lord Sankey a scris: ”Actul Americii de Nord britanică a plantat în Canada un arbore, capabil de mărire și de adaptare, în limitele sale naturale”.
Prin această teorie de interpretare progresistă se afirmă că Constituția nu poate fi interpretată ca o lege ordinară, ci în contextul său social, în scopul de a asigura că se adaptează la realitatea vie și că reflectă schimbările (Decizia 2004, CSC 79, 3 RCS 698).
Dacă interpretarea este limitată numai la voința redactorilor săi și rămâne fixată în trecut, Constituția nu va reflecta societatea și va cădea eventual în desuetudine.
În Decizia de trimitere relativă la căsătoria dintre persoane de același sex, Curtea Supremă a Canadei a statuat că: ”raționamentul fondat pe existența ”conceptelor epuizate (”figés”) încalcă unul din principiile fundamentale de interpretare a Constituției Canadei: Constituția noastră este un ”arbre vivant” (”drept viu”), care, grație unei interpretări progresiste, se adaptează și răspunde realității vieții moderne”.
1.3.3. Italia
a) Acad. Gustavo Zagrebelsky, președintele Curții Constituționale a Italiei: ”Doctrina dreptului viu”, 1986[5]
”Doctrina dreptului viu”, 1986 (raport prezentat la Colocviul de la Trieste – 26-28.05.1986 și publicat în Anuarul internațional de justiție constituțională, vol. II; 1986, pg. 55-77, lb. franceză) – SINTEZĂ[6].
”După 10 ani (sentința nr. 11/1965) Curtea a decis că se poate servi de o interpretare anterioară, dar este inerent și indispensabil judecătorului de legitimitate constituțională să compare conținutul normei supuse interpretării ori orientările jurisprudențiale, mai ales, cu circumstanțele speciale ale contextului real al societății.
”Se poate afirma că s-a ajuns la orientarea jurisprudențială consolidată, la un ”drept viu”, în jurul ei, exprimat clar de însăși Curtea Constituțională a Italiei – CCI (rep. Sentința nr. 161/1967), care nu este ținută să ia act de ”jurisprudența judecătorilor, după ezitările și divergențele din deciziile lor”.
Adevărata noutate, însă, o găsim ulterior în hotărârile CCI, în care a recurs la ”dreptul viu”, statuând că, orientările judecătorilor, fondate sau nu, interpretările convingătoare sau nu, sunt irelevante.
Prima reflecție la schimbarea jurisprudenței Curții, referitoare la natura hotărârii de constituționalitate a legilor: o hotărâre abstractă asupra potențialității viitoare a legii (legea ca ”Drept potențial viu”; o hotărâre concretă asupra efectivității actuale a legii (”Dreptul viu în acțiune”).
Natural că nu se poate pretinde o uniformitate absolută, ci existența unei orientări dominante, bine stabilită.
În conceptul ”Dreptului viu” promovat de CCI, de mare importanță este jurisprudența Curții de Casație, îndeosebi când aceasta emană de la Secțiile Unite, ca și cea adoptată de organele supreme ale justiției administrative, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi, dacă nu este ezitantă și poate constitui un factor de formare a ”Dreptului viu””.
1.3.4. Franța
Dalloz – ”Actualité: ”Le quotidien du droit”, 29.10.2001: ”Scurt comentariu asupra ”dreptului viu” în cadrul controlului de constituționalitate”, de Prof. Nicolas Maziau.
”Doctrina ”dreptului viu” a fost afirmată în anii 1950 (?!) de Curtea Constituțională a Italiei pentru a răspunde la necesitatea de a găsi un ”modus vivendi” în relația cu Curtea de Casație în cadrul controlului incident de constituționalitate. Această doctrină constă în posibilitatea judecătorului constituțional de a efectua controlul unei legi, astfel cum a fost interpretată de judecătorul judiciar, și a o invalida dacă nu este în mod evident, o interpretare conformă cu Constituția.
În Franța, două decizii ale Consiliului Constituțional din 2010 (6 și 14 octombrie) și două din 2011 (4 și 11 februarie) s-au inspirat din doctrina ”dreptului viu”.
A. Prof. Louis Favoreu (1936-2004), -”Un misionar al dreptului constituțional”, fondatorul ”Revistei franceze de drept constituțional” – 1990 și autorul expresiei ”Bloc de constituționalitate”, citat în ”Doctrina dreptului viu”, cuvânt înainte la lucrarea ”La doctrine du droit vivant”, Editura ”Economică”, Marseille, 2004, de C. Savarino.
”Tema ”Doctrina dreptului viu” se înscrie într-unul din programele de cercetare mixtă a CNRS: ”Drept și justiție constituțională comparată”, care reunește astăzi echipe mixte ale Grupului de Studiu și cercetări asupra justiției constituționale, urmând să introducă în Franța problematica ”dreptului viu” și care a cunoscut un succes rapid în doctrina constituțională franceză.
Interesul de a cerceta semnificația noțiunii și de a o adopta în dreptul francez, de a releva experiența laborioasă din dreptul italian, sunt parametrii esențiali ai tezei de doctorat[7] elaborată de Caterina Severino și susținută la Facultatea de drept din Aix-Marseille la 01.12.2001, și, apoi, publicată în ”Colecția Dreptului Public Pozitiv[8] în anul 2003, cu prefața prof. Alessandro Pizzarusso de la Universitatea din Pisa – Italia.
Utilitatea unui asemenea studiu (cercetare) este incontestabilă. Pe plan teoretic se îmbogățește dezbaterea asupra interpretării constituțiilor, soluția ”dreptului viu” fiind determinantă în relațiile dintre judecătorul constituțional și judecătorii ordinari și, deci, în procesul de constituționalizare a dreptului” (Louis Favoreu – 2003, Cuvânt înainte, la lucrarea ”La doctrine du droit vivant”, Editura Economica-Press, Universitatea Aix-Marseille, 2003).
Interpretarea evolutivă are la bază un fascicul de factori care determină o evoluție inerentă a interpretării și aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului – CEDO, ținând cont de schimbările de mentalități, de progresele tehnice și medicale, de transformările sociale esențiale relevate în mutațiile juridice, de acumulările jurisprudențiale, s.a.
În aplicarea acestor elemente, Curtea a adoptat decizii marcând o evoluție semnificativă a jurisprudenței sale.
În a doua perioadă a existenței sale remarcabile, Curtea de la Strasbourg a dat noi accente substanțiale în jurisprudență, generate de evoluțiile sociale și europene.
Așa de exemplu, schimbări spectaculoase de interpretare a art. 6 (1) privind pe agenții publici, s-au realizat prin hotărârea “Pellegrin” din 8.12.1999, iar prin hotărârea “Kudla” din 26.10.2000 a dat o interpretare clară și extinsă art. 13, art. 35 din Convenție, provocând, în numeroase state părți, consacrarea legislativă a unor instrumente de procedură de remediu național, în aplicarea efectivă a principiilor subsidiarității.
B. Dreptul comparat și jurisprudența constituțională în lucrarea ”La doctrine du droit vivant”, 2004, de Caterina Severino.
”Cercetând doctrina și jurisprudența constituțională am constatat o redusă preocupare pentru studiul și aplicarea doctrinei „dreptului viu”, cea mai edificatoare lucrare identificată fiind „La doctrine du droit vivant” de Caterina Severino, publicată de Ed. „Economica-Press Universitaires d’Aix Marseille”, 2003, în colecția „Droit Public Positif”, cu un „Cuvânt-înainte” de Louis Favoreu, constitutionalist de o mare reputație și o prefață de Alessandro Pizzarosso, profesor la Universitatea din Pisa.
Ilustrativă este reflecția din prefața lucrării: „Juriștii sunt conștienți de caracteristica activității lor constând în faptul de a opera pe două planuri: cel al edificării regulilor, tendințelor generale și abstracte și cel al aplicării lor la cazuri concrete. În consecință, opoziția dintre noțiunea de „drept teoretic” sau „abstract” și noțiunea de „drept viu” sau „concret” nu datează de ieri”.
C. ”Revirimentul jurisprudenței: cum funcționează parametrii schimbării[9], în Franța
Ca și doctrina ”dreptului viu”, jurisprudența evoluează, fără încetare, în societate, în acord cu transformările sociale, cele medicale și tehnologice.
Această evoluție progresivă îl ghidează pe judecător în interpretarea legii, îl determină și conduce să aleagă calea revirimentului jurisprudenței”.
1.1. Revirimentul jurisprudenței. Definiție.
Revirimentul jurisprudenței constă în adoptarea unei soluții contrare celei care se aplică în mod constant (obișnuit) și previzibil de către tribunale, printr-o schimbare de interpretare a legii de către judecători (”un viraj de 180⁰”).
Atunci când o lege este imprecisă, judecătorul trebuie să livreze o interpretare a legii într-o chestiune contradictorie în scopul de a umple vidul juridic de a-i permite să ia o decizie și să tranșeze litigiul, conform obligației instituită prin art. 4 Cod civil.
Pentru o majoritate a doctrinei, jurisprudența este un izvor de drept oficios, neoficial, căci, dacă judecătorul nu este creator de lege, propriu-zis, el este creator de drept în exercitarea funcției sale jurisprudențiale, care-i legitimează și o anumită ”putere normativă”.
2. Identificarea revirimentelor de jurisprudență.
În măsura în care, revirimentele jurisprudenței consacră o soluție contrară, cel mai bun mijloc de a-l identifica este cunoașterea dreptului pozitiv (dreptul aplicabil) spre a determina decizia care este contra curentului.
Pe de o parte, revirimentul jurisprudenței este o hotărâre de principiu, suficient de importantă pentru ca jurisdicțiile supreme să o adopte și să o impună spre aplicare prin publicarea în Monitorul Oficial sau pe site-ul lor de internet, astfel că un maximum de persoane să ia cunoștință de acest reviriment.
Pe de altă parte, revirimentul de jurisprudență naște quasi sistematic o hotărâre de casație, adică o hotărâre prin care Curtea de Casație exercită controlul asupra hotărârilor Curților de apel.
3. Retroactivitatea revirimentelor de jurisprudență
Contra legii, care produce efecte numai pentru viitor, jurisprudența este, prin natura sa, retroactivă.
În Franța, o nouă jurisprudență se aplică imediat situațiilor trecute, ca și situației în curs de desfășurare, retroactivitatea revirimentului fiind justificată de principiul instituit de CEDO: ”Nimeni nu are dreptul la o jurisprudență încremenită” (CEDO, cauza ”Legrand c. France”, 26.05.2011).
Așadar, dacă stabilitatea/constanța este o caracteristică esențială a jurisprudenței, ea nu este contestată ”pe viață” ca un drept, de care o parte nu poate să se prevaleze într-un proces.
Este admis că retroactivitatea revirimentului jurisprudenței poate fi calificată că ar contraveni dreptului de acces la un judecător și dreptului la un proces echitabil al unei părți” (Cass. 2ème civ. ”Radio France”, 08.07.2004).
4. Inconvenientele majore ale revirimentului jurisprudenței
Dacă revirimentul jurisprudenței asigură o logică între deciziile judecătorului și evoluția societății, el este, de asemenea, izvor de insecuritate juridică pentru justițiabili.
În consecință, conform principiului securității juridice, un justițiabil trebuie să prevadă efectele regulii de drept care-i este aplicabilă în scopul de a-și adopta propriul comportament, principiu care este capital pentru practicienii dreptului (ex. avocați), care se impregnează cu jurisprudența pentru a redacta contractele lor cu clienții și să stabilească o strategie procedurală.
În acest sens, Consiliul de Stat a decis că: ”Principiul securității juridice obligă ca cetățenii să fie în măsură să identifice ceea ce este permis și ceea ce este apărat prin dreptul aplicabil și presupune ca normele edictate trebuie să fie clare și inteligibile și să nu fie supuse, în timp, la variații foarte frecvente și adesea imprevizibile.
Consacrând o schimbare retroactivă a regulii de drept, principiul securității juridice este direct afectat, revirimentul jurisprudențial uneori injust și de neînțeles de reclamanți, trebuie să rămână ca excepțional”.
5. Exemple de reviriment de jurisprudență
5.1. Admiterea probei neloiale în materie civilă – Decizia din 22.12.2023 a Adunării Plenare a Curții de Casație a operat un reviriment semnificativ.
5.2. Responsabilitatea părinților în caz de prejudicii create de un minor.
Prin Decizia din iunie 2024, Curtea de Casație și-a modificat poziția referitoare la responsabilitatea părinților divorțați pentru prejudicii cauzate copilului lor minor, stabilind că ambii părinți trebuie să exercite împreună autoritatea parentală, fiind solidar responsabili, independent de reședința obținută a copilului.
5.3. Jurisprudența este ”cuvântul viu al dreptului”[10], în măsura în care judecătorul trebuie să tranșeze litigiul cu care este investit, adoptând regula de drept aplicabilă circumstanțelor cauzei.
6. Reviriment de jurisprudență – în doctrina franceză recentă[11]
Un reviriment de jurisprudență constă într-o schimbare de interpretare a legii de către judecător, o soluție admisă, în mod obișnuit, de tribunale și considerată ca stabilă, adică o ”jurisprudență constantă” este modificată sau abandonată.
I. Definiția revirimentului jurisprudenței
1. Ce este un reviriment de jurisprudență?
Revirimentul de jurisprudență este o modificare de interpretare a unei reguli de drept, adică a unei legi, de către un judecător.
După Gérard Cornu[12], revirimentul constă în ”abandonul, de către tribunale, a unei soluții pe care au practicat-o constant sau adoptarea unei soluții contrare celei pe care au consacrat-o și a unei soluții în dezacord cu tendințele în maniera de a judeca”.
Jurisprudența cuprinde ansamblul deciziilor adoptate de jurisdicțiile naționale (în sens larg) sau a unei soluții, dată în mod constant/obișnuit de tribunale unei chestiuni de drept.
În mod oficial, jurisprudența nu este un izvor de drept, întrucât, art. 5 Cod civil francez interzice ”hotărârile de reglementare”, deși doctrina, în general, consideră că ”jurisprudența este un izvor de drept”[13].
Totuși, jurisprudența este o ”sursă oficioasă” de drept, cât timp Curtea de Casație și Consiliul de Stat au consacrat numeroase reguli generale cu vocația de a se aplica în spețe similare și hotărâri de principiu, în special.
2. Tipuri de revirimente de jurisprudență
Revirimentul de jurisprudență poate să fie neprevăzut (brusc) atunci când soluția promovată nu era absolut previzibilă, fie previzibil când rezultă din evoluțiile anterioare sau modificări succesive ale jurisprudenței inițiale.
Curtea de Casație evită revirimentele de jurisprudență radicale, în virtutea ”politicii pașilor mici” și a evaluării implicațiilor posibile.
3. Rațiunile revirimentului jurisprudențial
Anumiți factori pot constitui motive temeinice pentru Curtea de Casație spre a-și modifica o jurisprudență stabilă: factori externi de jurisdicție, generați de doctrină, de context social sau jurisprudențial și factori interni jurisdicției, atunci când Curtea de Casație dorește să elimine situațiile de sfidare a justiției, de raționalizare ori simplificare a procedurilor, de luptă contra situațiilor inechitabile.
II. Problema retroactivității revirimentului de jurisprudență franceză
1. Revirimentul de jurisprudență poate constitui o amenințare la securitatea juridică?
Retroactivitatea poate fi definită ca acel caracter al unui act juridic de a produce efecte pentru trecut, contra legii care nu este retroactivă, conform art. 2 Cod civil, dar jurisprudența este prin natura sa retroactivă.
Faptele și actele asupra cărora judecătorul statuează sunt, de regulă, anterioare intervenției sale, iar noua jurisprudență se aplică imediat situațiilor trecute, ca și situațiilor în curs.
”Trebuie, într-adevăr, să retroactiveze efectele revirimentelor de jurisprudență[14]?
Preocuparea asupra securității este, fără îndoială, istorică: securitatea fizică, securitatea alimentară, securitatea bunurilor, prevențiile de orice natură ca și securitatea juridică, care, în principal, este asigurată printr-o anumită stabilitate legislativă și regulamentară, care nu exclude, însă reformele indispensabile.
Dar, excesele în acest domeniu sunt denunțate de toate autoritățile; se poate vorbi de o ”hărțuire legislativă”, ca factor de insecuritate juridică, alături de calitatea precară a multor acte normative.
Totuși, clamările actuale asupra cauzelor insecurității juridice, vizează nu inflația legislativă, nici starea jurisprudenței sau insuficiențele legislative, ci, în mod special, revirimentele, adică ”adoptarea de către tribunale a unei soluții contrare celei deja consacrate”[15].
Revirimentele propriu-zise, care privesc unificarea jurisprudenței, sunt foarte rare, Curtea de Casație fiind, în mod deosebit și în principal preocupată să asigure securitatea juridică ca efect al unificării interpretării legii la nivel național și în acord cu principiul permanenței și al stabilității.
Așadar, decizia de reviriment va fi o excepție, intervenind doar în caz de necesitate imperioasă, atunci când avantajele unui reviriment sunt manifeste față de inconvenientele generate de jurisprudența existentă”.
2. Cauzele revirimentelor pot fi foarte variate.
Printre ele se impun judecătorilor, atunci când legislatorul vine în contradicție cu o soluție jurisprudențială sau când au fost adoptate decizii ale unor instanțe europene (CEDO, CJUE), în care s-au pronunțat soluții diferite de cele date de Curtea de Casație.
De asemenea, revirimentul poate să se producă din motive instituționale: în caz de ”rebeliune” a judecătorilor de fond, care refuză să accepte soluția Curții de Casație, ceea ce impune intervenția Adunării Plenare, sesizată cu un recurs în casație pentru a arbitra pozițiile dintre Camera Curții și Curțile de trimitere.
Curtea de Casație poate să-și modifice jurisprudența în caz de ”rezistență” a judecătorilor de fond, care susțin soluțiile doctrinare, cu argumente pertinente contrare celor invocate de Curte sau în circumstanțele evoluțiilor unor mentalități, a nevoilor corpului social și a realităților din teren.
3. Propunerile grupului de lucru al Curții de Casație în raportul prof. Molfessis
3.1. Prima dificultate a grupului de lucru a fost să definească revirimentul, termen imprecis și marcat de eterogenitatea în jurisprudență, concluzia pragmatică și înțeleaptă constând în a sugera Curții de Casație ca, ea însăși, să decidă, de la caz la caz, dacă există reviriment sau nu și să publice, într-o formă expresă și clară, decizia sa.
3.2. Într-o motivare pertinentă raportul a reținut că, în principiu, retroactivitatea revirimentului trebuie să subziste.
3.3. Raportul subliniază că revirimentul și decizia trebuie să emane de la formațiunile superioare ale Curții de Casație: adunarea plenară, camera mixtă, plenul camerei.
3.4. Necesitatea unei dezbateri contradictorii în procedura adoptării deciziei de reviriment, în special asupra efectelor și, eventual, a modulării acestora, cu participarea și a altor interesați specializați.
3.5. Raportul sugerează că revirimentul trebuie explicat mai amplu când se produc inconvenientele posibile ”pentru rațiuni de politică juridică”, spre a fi util diverselor categorii de beneficiari:
– pentru cauzele judecate (și cele în curs) care vor fi noile soluții care se aplică;
– pentru faptele anterioare deciziei de reviriment, datorită faptului modulării în timp aplicate de reviriment, această situație anterioară va subzista;
– pentru faptele posterioare deciziei de reviriment, aceasta va fi situația nouă care se impune și
– soluția nouă adoptată prin decizia de reviriment, înlăturând paralizia normei legale incidente.
III. Trebuie să se trateze diferit hotărârile de reviriment de alte decizii de justiție?
1. Doctrina modernă s-a promovat asupra necesității ”unui reviriment pentru viitor”[16], chiar dacă ”securitatea juridică este, în mod imperios, sacrificată în favoarea progresului dreptului[17].
2. Se poate afirma că aplicarea retroactivă a revirimentului ar afecta dreptul la un proces echitabil și poate constitui un ”chițăit”, care este consecința inevitabilă a funcției normative a jurisprudenței[18]”.
*
II. Jurisprudența Curții Constituționale a României – ”revirimentul jurisprudențial” și ”doctrina dreptului viu” (decizia nr. 369-2016)
”Reconsiderarea jurisprudenței” pe teza „dreptului viu”:
”Față de cele reținute prin aceste decizii (citate și preluate în decizia nr. 369/2016, par. 17-18), Curtea, prin prezenta decizie, urmează să-și RECONSIDERE JURISPRUDENȚA.
Teza „doctrinei dreptului viu”:
„În acest sens, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privința determinării conținutului normativ al normei de referință, și anume Constituția, iar, în această privință, Curtea este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a realiza o asemenea interpretare. Prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reținând că dreptul este viu, Curtea a impus ca și normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate să prevadă o protecție juridică sporită subiectelor de drept. Evoluția ascendentă (?) a acestei protecții este evidentă în jurisprudența Curții Constituționale, aspect care îi permite să stabilească noi exigențe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigențele constituționale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, par. 31).
Raportat la specificul (?) cauzei de față, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a acordat legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilității, al procedurii de judecată sau al configurării căilor extraordinare de atac. În schimb, Curtea constată tendința jurisprudenței sale recente (?!) de a stabili și dezvolta exigențe constituționale sporite în sensul asigurării unei protecții efective a drepturilor și libertăților fundamentale, integrate conținutului normativ al art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constituție, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac.
Prin urmare, fiind chemată, în prezenta cauză, să verifice constituționalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin al cărui conținut normativ legiuitorul și-a folosit marja sa largă de apreciere, într-un mod maximal, Curtea își va reconsidera jurisprudența în raport cu acest text legal, tocmai datorită reevaluării standardului de protecție pe care îl asigură art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac și al sporirii garanțiilor care însoțesc accesul liber la justiție în condițiile în care și căile extraordinare de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiție (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, par. 27)”.
5. Belgia
5.1. Revirimentul de jurisprudență în Belgia[19]
”După dicționar, revirimentul este o schimbare bruscă și completă a opiniei, însă, nu este, întotdeauna, compatibilă cu prudența care trebuie să caracterizeze opera de justiție.
Revirimentul, însă, a devenit o monedă curentă, care exprimă o parte a realității, dar care trebuie să fie ”gajul securității”.
Curtea Europeană este încă instituția protectoare a drepturilor fundamentale, care se preocupă permanent de adaptarea statului și cetățeanului la schimbarea realităților economice, sociale și culturale ale țării, ca și la nivel european.
Revirimentul pare că forțează lucrurile și instaurează fisuri sau rupturi într-o societate politică, în care excelează arta practicării compromisului, ceea ce afectează exercitarea dreptului și a justiției.
Identificarea unui reviriment veritabil nu este, întotdeauna, ușoară, discursul oficial înclinând, deseori, să disimuleze schimbarea în continuitate, pentru motive legate de necesara unitate a jurisprudenței[20].
O schimbare de amploare este avizată și temeinic organizată, îndeosebi, în situația, în care, modurile de reviriment sunt diversificate.
5.2. Principiul revirimentului
Dreptul belgian nu cunoaște tehnica ”precedentului obligatoriu”, deși ”de facto, precedentul face școală”.
A. Revirimentul autorizat
Potrivit legii speciale asupra Curții de arbitraj, din cadrul Curții Constituționale, din 16.01.1989, jurisdicțiile sunt ținute să respecte hotărârile Curții constituționale, după caz, fără a se limita la dispozitiv, incluzând și considerentele care susțin soluția interpretativă.
Dar, Curtea nu este legată de progresele deciziei, putând să-și schimbe practica de o manieră diferită și noncontradictorie, în momente distincte, adoptând linii de raționament mai constrâns și mai bine elaborate și incitând la o jurisprudență elaborată.
B. Revirimentul organizat
Legea nu exclude revirimentul jurisprudenței, ci, dimpotrivă, îl reglementează ca o eventualitate și îi stabilește regulile proprii de procedură, dar nu recunoaște o autoritate particulară hotărârilor Adunării Plenare a Curții care operează un reviriment de jurisprudență.
Adică nu le recunoaște, în această situație specifică, o valoare erga omnes (!?).
5.3. Modurile de reviriment
A. Revirimentul impus
Curtea de arbitraj, ca instanță a Curții constituționale poate reveni asupra unei jurisprudențe anterioare în baza unei hotărâri luate de CJUE, cu titlu prejudicial sau de CEDO.
De asemenea, Curtea nu poate să excludă o evoluție și un reviriment al jurisprudenței europene, care antrenează, într-o reacție imediată, un reviriment în ordinea internă, după cum trebuie să sancționeze și după schimbarea unor norme de referință, precum revizuirea Constituției, legea specială asupra Curții de arbitraj din 1989 și legea specială din 2003, care a lărgit competența judecătorului constituțional.
B. Revirimentul decis/hotărât din oficiu
Curtea de arbitraj se poate autosesiza, în mod autonom, asumându-și funcția de a disciplina activitatea jurisdicțională, de a instala pacea judiciară și echitatea, căci ”stabilitatea jurisprudenței, indispensabilă securității juridice, nu trebuie confundată cu rigiditatea”.
Curtea de arbitraj exercită, cu titlu de monopol, controlul jurisdicțional al legilor, prezervând cu Statul belgian, coerența juridică și coeziunea politică.
”Coerența juridică va fi asigurată dacă Curtea este în măsură să dea pentru toți-guvernanți și guvernați –o interpretare uniformă a Constituției și a ansamblului normativ, în timp ce coeziunea politică va fi prezervată dacă Curtea reușește să ordone și să echilibreze interesele colectivității federale și pe cele ale colectivităților federate, într-o societate complexă.
În aceste circumstanțe, revirimentul jurisprudenței este soluția, procedeul care permite o mai bună argumentare, rezonabilă și în acord cu evoluțiile doctrinare.
Curtea de arbitraj funcționează de 20 de ani. Ea nu a avut, încă, ocazia să procedeze la revirimente spectaculoase sau la schimbări radicale, dar, a devenit coautor al puterii politice, care se exprimă pe cale constituțională sau legislativă.
Revirimentul jurisprudenței devine un instrument în serviciul funcției euristice sau al funcției creatoare pe care judecătorul constituțional o poate îndeplini, dar și în serviciul dreptului, al statului de drept.
Revirimentul jurisprudenței nu este o anomalie, ci este proba de înțelepciune și de prudență, dar, în mod paradoxal, el este și purtător de securitate”.
*
II. Jurisprudența revirimentului
A. Jurisprudența la CEDO. Hotărârile ”Pilot”, alte hotărâri și opinii separate
”Divergenţele de jurisprudenţă sunt o sursă de insecuritate juridică şi trebuie eliminate, dar pe de altă parte, să nu uităm că ele scot la iveală diversitatea de păreri judecătoreşti, concurente sau conflictuale, care, fiind lăsate să se amplifice până la punctul în care sunt coapte, pot genera soluţii conceptuale noi, progresiste și durabile[21].
Judecătorii instanţelor supreme sunt cei care, în primul rând, trebuie să asigure coerenţa practicii judecătoreşti, eradicarea disparităţilor sau divergenţelor de jurisprudenţă, iar uneori, interpretând în spirit evolutiv legea – chiar şi să se hotărască la revirimente de jurisprudenţă. revirimentul jurisprudenţial, prin efectele pe care le produce, poate prezenta un pericol la adresa securităţii juridice, însă, pe de altă parte, asigură revigorarea dreptului, în măsura în care acesta să meargă în pas cu relațiile din societate. cert este că, pentru a asigura o coerenţă în practica judecătorească, nu poate fi ocolită clarificarea a cel puţin două aspecte:
– chestiunea „divergenţelor de jurisprudenţă” şi
– cea a mecanismelor cu ajutorul cărora tratăm problema disparităţilor apărute în practică.
Poziţia Curţii europene în această materie este clară: „principiul securităţii raporturilor juridice este parte componentă a ansamblului de articole a convenţiei şi că el constituie unul din elementele fundamentale ale unui Stat de drept cu certitudine, divergenţele de jurisprudenţă sunt inerente oricărui sistem judiciar care are la bază un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra teritoriului atribuit în competenţa lor. cu toate acestea, rolul unei jurisdicţii supreme este anume de a regla aceste contradicţii”.
”Art. 6 § 1 CEDO nu conferă un drept dobândit la jurisprudență coerentă. Dezvoltarea jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției, deoarece omisiunea de a menține o abordare dinamică și evolutivă ar risca să împiedice reforma sau îmbunătățirea. astfel, schimbarea de jurisprudenţă, care se vede astfel legitimată, poate trece printr-o fază sau perioadă de divergenţe de jurisprudenţă, compromiţând egalitatea de tratament a justiţiabililor, precum şi securitatea juridică pentru unii dintre ei. Însă, divergenţele de jurisprudenţă, dacă nu pot fi evitate, ele trebuie eliminate cât mai curând posibil pentru ca subiecţii de drept să nu suporte consecinţele nefavorabile. În acest sens, CEDO a observat în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson vs Islanda că „o practică a diferențelor profunde și de lungă durată care s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, principiu care se regăsește implicit în toate articolele din convenție și constituie unul din elementele de bază ale Statului de drept”.
”Într-o anumită măsură, divergenţele de jurisprudenţă nu sunt altceva decât o mică sau mare dezordine în ordinea juridică, care, fără a fi dramatizată – deoarece evoluţia sistemului de drept nu poate avea loc fără o schimbare de jurisprudenţă, necesită a fi abordată prin implementarea în legislația națională a ambelor tipuri de mecanisme, atât de prevenire, cât și de tratare a divergențelor de jurisprudență.
În acest sens, Curtea Constituțională a României constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina «dreptului viu», care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar, în această privinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare. Prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă (?) a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, par. 31)”.
”Prin urmare, fiind chemată, în prezenta cauză, să verifice constituţionalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin al cărui conţinut normativ legiuitorul şi-a folosit marja sa largă de apreciere, într-un mod maximal, Curtea îşi va reconsidera jurisprudenţa în raport cu acest text legal, tocmai datorită reevaluării standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie în condiţiile în care şi căile extraordinare de atac reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precit., par. 27)”.
B. CEDO: Opiniile separate – izvor indirect de reviriment
Opiniile separate, în special la nivelul Marii Camere, exprimă pluralitatea internă a Curții, fiind adesea legate de dorința de a se sublinia contextul social și juridic național, de a asigura transparența și pluritatea dezbaterilor în interiorul Curții, punând în lumină tendințele și controversele și favorizând libertatea de expresie și independența judecătorilor. Ele fac parte din filozofia Curții și pot influența jurisprudența ulterioară[22].
1. Opiniile selective ale judecătorului maltez, prof. Giovani Bonello, în unele cauze soluționate de CEDO
1.1. Când Giovanni Bonello și-a încheiat mandatul de judecător la CEDO, în septembrie 2010, președintele în funcție al Curții, prof. Jean Paul Costa declara că: ”Vanni a adus la Curte un puternic suflu de independență a spiritului și a manifestat un angajament nestrămutat pentru protecția drepturilor omului, prin stilul său unic și inconfundabil, pe cât de elegant, pe atât de puternic, utilizând cuvinte rare, dar potrivite”.
1.2. În mandatul meu parțial[23] am fost martorul unor opinii disidente sau concordante, elaborate la un nivel de înaltă ținută științifică, reflectând o profundă cunoaștere a doctrinei a jurisprudenței CEDO și a celei constituționale a Statelor membre, de ”seniorii” judecători ai Curții, precum prof. Louis-Edmond Pettiti (Franța), prof. de Mayer (Belgia), prof. Luzius Wildhaber (Elveția), prof. Golçuglu (Turcia), prof. F. Makarçzik (Polonia) prof. Morenilla (Spania), prof. Tumanov (Federația Rusă), eu, însumi, formulând opinie disidentă în două cauze și alăturându-mă, în mai multe dosare, opiniilor separate sau concordante ale unora din colegii judecători.
Am fost fermecat de atmosfera jurisprudențială și ambianța doctrinară care au asigurat un cadru optim pentru interpretarea, în general unitară, a principiilor fundamentale ale drepturilor și aplicarea corectă a legii, dar, mai ales, pentru făurirea și consolidarea unui adevărat tezaur de jurisprudență a Curții, cu puternice reflecții în viața profesională a instanțelor constituționale și judiciare din Statele membre ale Consiliului Europei.
Am fost, de asemenea, participant la dezbaterea proiectelor de hotărâri și decizii ale Curții, la examinarea, text cu text, paragraf cu paragraf, a conținutului acestora, propus de ”draft commity”, generându-se, uneori, noi accente ori, chiar, schimbarea jurisprudenței Curții.
1.3. În acest context, în prima perioadă a afirmării noii Curți (1999-2010), judecătorul maltez Giovanni Bonello, prin opiniile sale disidente, a ridicat, la un nivel, fără precedent, valoarea, utilitatea și efectele acestora în jurisprudența Curții și în cultura juridică europeană.
2. Exemple de opinii concurente ale judecătorului Giovani Bonello
2.1. Decizia Marii Camere în cauza AL_SKEIN ș.a. c. Regatului Unit (cererea nr. 55721/07)-Extras[24]
”Jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 1 din Convenţie (jurisdicţia Părţilor Contractante) a fost până acum foarte chinuită din cauza incapacităţii sau a refuzului de a se stabili un regim coerent, axiomatic, întemeiat pe elementele de bază esenţiale şi aplicabil în mod imparţial de-a lungul celui mai larg spectru de controverse jurisdicţionale.
Până în prezent, Curtea a dat naştere, în problemele privind jurisdicţia extrateritorială a Părţilor Contractante, în baza principiului necesităţii de a statua, la mai multe hotărâri „determinante”, – un mozaic jurisprudenţial în cel mai bun caz. Inevitabil, teoriile stabilite ajung prea departe pentru unii, dar nu destul de departe pentru alţii. Aşa cum Curtea şi le-a adaptat mereu raportat la grupuri de factori specifici, nu este surprinzător faptul că teoriile au părut ineficiente atunci când au fost aplicate în cazul unor grupuri de factori diferiţi. Principiile statuate într-o hotărâre pot apărea mai mult sau mai puţin justificabile în sine, dar ele trădează o abordare nepotrivită când sunt comparate cu principiile stabilite într-o alta. Issa nu se aplică raportat la Banković şi coabitarea cauzei Behrami cu Berić este, în genere, destul de complicată.
Adevărul este, că jurisprudenţa referitoare la art. 1 a consacrat, înainte de prezenta hotărâre, totul şi nimic. În consecinţă, procesul judiciar decizional de la Strasbourg a risipit până acum mai multă energie în încercarea de a reconcilia lucruri greu de reconciliat, decât în aceea de a ridica edificii intelectuale cu o mai mare aplicabilitate. Deocamdată, Curtea a experimentat un număr considerabil de abordări diferite privind jurisdicţia extrateritorială, de la caz la caz, unele nefiind scutite de contradicţii intrinseci.
Apelul meu sincer este să se revină la masa de lucru. Asta pentru a pune capăt teoriilor în formare care par a se acomoda oarecum faptelor, ba chiar pentru a evalua faptele ce se îndreaptă împotriva principiilor imuabile care stau la baza funcţiilor fundamentale ale Convenţiei.
Membrii fondatori ai Convenţiei şi fiecare din Părţile Contractante de mai târziu s-au străduit să atingă un scop, infinitesemal şi infinit totodată: supremaţia principiului preeminenţei drepturilor omului. Prin art. 1, ele s-au angajat să asigure tuturor celor aflaţi sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile consfinţite în Convenţie. Aceasta a fost şi rămâne piatra unghiulară a Convenţiei. Aceasta a fost şi rămâne ordinea de zi subliniată în preambul: „recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă” a drepturilor fundamentale ale omului. Cu greu ar putea sugera termenul de „universală” o aplicare parcelată, în afara teritoriului de pe tabla de şah a geografiei.
Nu susţin o respectare a drepturilor omului à la carte. Consider insuficientă o respectare a drepturilor omului ce se transformă în funcţie de coordonatele geografice, ocazional şi aproximativ. Orice stat care venerează drepturile fundamentale pe teritoriul său, dar care apoi se simte liber în a-şi bate joc de acestea oriunde altundeva, nu face parte, în opinia mea, din comuniunea de state pentru care supremaţia drepturilor omului este o misiune şi un sunet de goarnă deopotrivă. În esenţă, Regatul Unit argumentează cred, din păcate, că a ratificat textul Convenţiei cu intenţia deliberată de a reglementa conduita forţelor sale armate în funcţie de latitudine: domni acasă, huligani în afară.
Mărturisesc faptul că nu am fost prea impresionat de pledoariile Guvernului Regatului Unit cu privire la împrejurarea că exportarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în Irak ar fi echivalat cu un „imperialism al drepturilor omului”. Nu se cuvine ca un stat care şi-a impus imperialismul militar asupra unui alt stat suveran, fără cea mai firavă aprobare a comunităţii internaţionale, să fie ofensat de învinuirea de a fi exportat un imperialism al drepturilor omului către duşmanul cucerit. Este ca şi cum ai afişa insigna de bandit al dreptului internaţional, iar apoi te-ai arăta şocat că eşti suspectat de promovarea drepturilor omului.
Personal, aş fi apreciat mai mult îmbujorările feciorelnice ale unor oameni de stat, dacă acestea s-ar fi manifestat în sens invers. A fi plin de imperialism militar şi în acelaşi timp critic în privinţa stigmatului de imperialism al drepturilor omului îmi sună precum împotrivirea insuficientă în faţa tentaţiei de a frecventa aşternuturile inconsecvenţei politice. În ce mă priveşte, cred că cei care exportă războiul ar trebui să admită şi exportul paralel al garanţiilor împotriva atrocităţilor acestuia. Iar apoi, dacă este necesar, să poarte cu tărie oprobriul manifestat prin catalogarea de imperialişti de marcă ai drepturilor omului.
Eu unul îmi arăt diversitatea. La vârsta mea, nu mai e potrivit să ai visuri. Recunosc, însă, că îmi pare de-a dreptul seducător să fii înveşnicit ca imperialist al drepturilor omului”.
2.2. Hotărârea în cauza LAUSTI c. Italia (cererea nr. 30814/06)-Extras[25]
”O instanţă de contencios al drepturilor omului nu poate suferi de Alzheimer istoric. Ea nu are dreptul să neglijeze continuitatea culturală a parcursului unei naţiuni în timp, nici să ignore ceea ce a folosit, de-a lungul veacurilor, la crearea şi definirea trăsăturilor unui popor. Nicio instanţă supranaţională nu trebuie să substituie calităţile pe care istoria le-a urzit identităţii naţionale a unui popor, cu modelele ei etnice. Menirea unei instanţe de contencios al drepturilor omului este să protejeze drepturile fundamentale, fără să ignore vreodată faptul că „tradiţiile nu sunt capricii trecătoare”. Ele se dezvoltă în timp, consolidându-se în îmbinarea culturală pe parcursul istoriei. Ele ajung să determine toate simbolurile identitare importante ale naţiunilor, grupurilor, religiilor şi indivizilor.
O curte europeană nu ar trebui să fie chemată a falimenta secole de tradiţie europeană. Nicio instanţă şi, cu siguranţă, nici această Curte nu ar trebui să jefuiască părţi ale identităţii culturale italiene.
Consider că, înainte de a ne alătura oricărei cruciade întru demonizarea crucifixului, ar trebui să începem prin aşezarea într-o justă perspectivă istorică a prezenţei acestui simbol în şcolile italiene.
Astăzi, o instanţă aflată într-un acvariu, la o mie de kilometri distanţă, a fost solicitată să interzică, peste noapte, ceea ce a supravieţuit nenumăratelor generaţii. Curţii i s-a cerut complicitatea în privinţa unui grav act de vandalism cultural. Cred că William Faulkner a atins direct miezul problemei: trecutul nu moare niciodată. De fapt, nici măcar nu vorbim despre trecut. Vă convine sau nu, miresmele şi duhorile istoriei vă vor urma neîntrerupt.
Această Curte trebuie să aibă grijă să nu-şi aroge dreptul de a glumi cu libertăţile altora, incluzând aici libertatea unora de a-şi menţine propriile tipare culturale. Oricare ar fi acest tipar, el este irepetabil. Naţiunile nu-şi schimbă istoriile după impulsurile de moment.
Problemele din această controversă au fost iscate urmare a unei deplorabile lipse de claritate şi definire. Convenţia consacră protecţia libertăţii de religie şi de conştiinţă (articolul 9). Evident, nimic mai puţin, dar puţin mai mult.
De când cu libertatea de religie, în societăţile civilizate a evoluat un remarcabil catalog (adesea vrednic de laudă) de valori înrudite, dar diferite de aceasta, precum laicismul, pluralismul, separaţia Bisericii de stat, neutralitatea religioasă şi toleranţa religioasă. Ele reprezintă bunuri în care Statele Contractante sunt libere să investească sau nu, iar multe au şi făcut-o deja. Dar valorile menţionate nu sunt protejate de Convenţie şi este fundamental greşit să se vehiculeze aici aceste concepte diferite, de parcă ar putea fi înlocuite cu libertatea de religie. Însă, cu părere de rău, urmele lor, lăsate dintr-un exces de zel, se regăsesc în jurisprudenţa Curţii”.
3. CEDO. Reviriment de jurisprudență. Obligația de a motiva necesitatea schimbării jurisprudenței. Cuaza nr. 36815/03, Atanasovski vs. Macedonia, 1 februarie 2010 | JURIDICE.ro[26].
Revirimentele de jurisprudență, ca un element al evoluției jurisprudenței, sunt întâlnite în toate sistemele judiciare și reprezintă o componentă normală a vieții juridice într-un stat democratic, fiind întâlnite inclusiv în practica CEDO.
Problemele puse de revirimentele de jurisprudență reies clar din opinia dizidentă a judecătorului Zagrebelsky la hotărârea Marii Camere Demir și Baykara c. Turciei: ”Toate instanțele trebuie să interpreteze legea pentru a o clarifica și, dacă este nevoie, să țină pasul cu schimbările din societățile pe care le slujesc (…) Totuși, în opinia mea, cazul revirimentului de jurisprudență pune o problemă cu totul specială din pricina faptului că interacțiunea între noua jurisprudență și dreptul material, astfel cum fusese enunțat acesta înainte, dă naștere unei noi ”legi” al cărei conținut este diferit de cel al ”legii” anterioare. Retroactivitatea noii legi pune o problemă cu privire la cerințele de previzibilitate și securitate juridică. Mi se pare că există o legătură cu problemele puse de legile de interpretare al căror efect retroactiv justifică o anume rezistență din partea Curții. Exigențele calității legii și, în special, cea a previzibilității aplicării sale impun să se ia în considerare natura interpretării judiciare de o manieră care să nu fie prea diferită de cea în care se analizează succesiunea legilor în timp, în care perioada tranzitorie este adesea reglementată (…) Atunci când ea operează un reviriment de jurisprudență, Curtea schimbă conținutul Convenției astfel cum acesta fusese anterior enunțat de ea însăși cu autoritatea pe care i-o conferă articolul 32 al Convenției. Dacă noua jurisprudență lărgește câmpul de aplicare al unei dispoziții convenționale și impune astfel o obligație nouă statelor, o retroactivitate automată și neîncadrată de Curte prin nicio garanție mi se pare dificil compatibilă cu exigența previzibilității și securității juridice, pilon crucial al sistemului Convenției (…)”.
C. Jurisprudența judiciară: Casația franceză, belgiană și ICCJ – RIL și HP
1. ”Dreptul la probă și proporționalitate echilibrată – Casația-franceză, decizia Adunării Plenare din 22.12.2023 – reviriment jurisprudențial comun
„Pentru a aprecia această proporționalitate, judecătorul trebuie să echilibreze dreptul la proba cu alte drepturi și interese prezentate și trebuie să pună mai multe întrebări.
Au fost respectate drepturile la apărare ale tuturor părților? Au fost toate părțile n măsură să discute obiectul în litigiu (a se vedea CEDI 1.10.2018, López Ribalda și alții împotriva Spaniei)?. Au avut justițiabilii posibilitatea rezonabilă de a-și afirma drepturile? A fost procedura corectă? Restricțiile impuse cu privire la admisibilitatea metodelor de proba nu impun o sarcină metodelor de probă nu impun o sarcină disproporționată unui justițiabil.
În aceasta hotărâre, adunarea plenară a Curții de Casație revizuiește principiul ”echității probelor. În mod tradițional, probele neloiale, obținute fără știrea persoanei în cauză sau prin intermediul unei manevre sau stratageme, sunt respinse și declarate inadmisibile (vezi exemplu, cass. Ass. Plen. 7 ian. 2011).
Plenul Curții de Casație cenzurează hotărârea, considerând că judecătorii de fond ar fi trebuit să efectueze o ”verificare de proporționalitate”, căci într-un proces civil, ilegalitatea sau neloialitatea în obținerea sau producerea probelor nu conduce neapărat la excluderea acesteia din procedură.
Mai multe motive pot explica schimbarea jurisprudenței Curții de Casație:
(1) În practică, inadmisibilitatea automată și absolută a producerii probelor obținute printr-o manevră sau stratagemă lipsește uneori o parte de orice mijloc de a-și dovedi drepturile, ceea ce este excesiv.
(2) Coerența pretoriană. Sub influența jurisprudenței CEDO, Curtea de Casație a declarat recent admisibile probe, nu inechitabile, ci ”nelegale” (obținute cu încălcarea legii sa prin încălcarea unor drepturi) în două condiții: (1) în urma unei echilibrări a drepturilor în cauză, se dovedește a fi esențială pentru succesul pretenției persoanei care le invocă. (2) încălcarea rezultată este strict proporțională cu scopul urmărit (Cass. Soc., 25.11.2020, nr. 17-19.523). Întrucât granița conceptuală dintre ”nedrept” și ”ilegal” nu este foarte clară, Curtea de Casație unifică regimurile de admisibilitate”.
2. Admisibilitatea probelor ilicite și neloiale în procesul civil. Imperativul loialității probelor versus imperativul adevărului. Reviriment jurisprudențial – Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Casație a Franței[27]
1. În doctrina de drept procesual civil asupra principiilor loialității probelor, observăm că s-a pronunțat reputatul profesor Ion Deleanu, într-un studiu exhaustiv, care a inclus și opinii diverse din dreptul comparat[28], ca și în tratatele și manualele publicate ulterior, pe cadrul Noului Cod de Procedură Civilă, intrat în vigoare la 15.02.2013.
Recent, însă, prof. univ. dr. habil Adrian Constantin Stoica, a publicat un studiu relevant și de mare interes practic[29], în care, trecând, în revistă, condițiile de admisibilitate a probelor în procesul civil, stăruia în mod corelat, asupra unui reviriment jurisprudențial[30], în practica ICCJ-HP, generat de hotărârea CEDO în cauza Bărbulescu vs. România[31], care a resuscitat într-o oarecare măsură, doctrina noastră, relativ la admisibilitatea unor mijloace de probă obținute neloial și ilicit/ilegal.
2. Dar, o amplă dezbatere doctrinară s-a produs în Franța, ca urmare a deciziei Adunării Plenare a Curții de Casație din 22.12.2023, prin care s-a statuat că ”într-un proces civil o parte poate utiliza o probă obținută de a manieră neloială pentru a-și valorifica drepturile sale”, întrucât, principiul loialității probei nu are caracter absolut și poate să cedeze sub anumite condiții, în fața imperativului verității (adevărului).
*
I. Principiul legalității probelor-fundamentul și corolarul dreptului la un proces echitabil
1. Cadrul procesual civil
1.1. Admisibilitatea probelor
Art. 255 C.pr.civ.:
”(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului”.
1.2. Mijloacele materiale de probă-art. 341 al. 2:
”(1) Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului.
(2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”.
1.3. Aplicarea generalizată și necesară a principiului loialității probei
1.3.1.În dreptul procesual român, textul art. 341 (2) C.pr.civ., precitat, este clar și expresiv: ” Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”, nefăcând, încă, obiect al controlului de constituționalitate.
Domeniul de aplicare a loialității probei cuprinde elaborarea/alcătuirea și obținerea mijlocului material sau, chiar, imaterial de probă, care se propune judecătorului pentru a fi verificată sub aspectul celor 4 condiții de admisibilitate: legalitatea, verosimilitatea, pertinența și concludența[32].
Totuși, atât denumirea marginală: ”Mijloacele materiale de probă” și ”Lucrurile ca mijloace de probă”, cât și conținutul textului (”mijloace materiale”, ”lucrurile”), trebuie interpretate extensiv și nu restrictiv, limitativ, fără, deci, a exclude pe cele imateriale, ca efect al dematerializării tehnologice și ale I.A.
1.3.2. Textul art. 341 (2) C.pr.civ. supune loialitatea probei la cele două condiții imperative: să nu încalce ”legea și bunele moravuri”, ceea ce atrage atenția asupra sferei noțiunii de ”bune moravuri” și de ”încălcarea drepturilor altuia”, în concret, a drepturilor celeilalte părți din procesul civil. O probă este calificată ”loială” și ”legală”, în măsura, în care, cel ce invocă, a produs-o, cu bună credință, în mod sincer și legal, față de cel căruia i se opune și în scopul legitim de a sluji la aflarea adevărului și la efectivitatea dreptului la apărare.
2. În dreptul procesual civil francez, textul art. 1358 C.pr.civ., prevede că: ”… în afară de cazurile în care legea dispune altfel, proba poate fi administrată prin orice mijloc”, consacrând, astfel, principiul libertății probei, dar, care, are o limită în principiul loialității probei.
Printr-o hotărâre din 20.1.1991, a Camerei Sociale a Curții de Casație, s-a decis că: ”patronul are dreptul de a control și de a supraveghea activitatea salariaților săi în timpul de muncă legal, înregistrând totul, oricare ar fi motivele, imagini și cuvinte, dar acestea constituie probe ilicite”.
Ulterior, printr-o hotărâre din 07.01.2011, Adunarea Plenară a Curții de Casație, a ridicat la rang de principiu loialitatea în administrarea probei, conform căruia judecătorul nu poate admite o probă obținută de o persoană printr-o manevră sau stratagemă.
Revirimentul operat de Curtea de Casație-Adunarea Plenară, prin hotărârea din 22.12.2023.
În speța examinată Adunarea Plenară[33] a fost invitată să-și reconsidere jurisprudența din 07.01.2011 prin care a declarat inadmisibile înregistrările realizate contra unei persoane, ca elemente de probă, spre a fi utilizare într-o procedură civilă.
Prin hotărârea din 22.12.2023, Adunarea Plenară a decis revirimentul acestei jurisprudențe, pronunțând următoarea soluție:
”Într-un proces civil, iliceitatea sau neloialitatea în obținerea sau producerea unui mijloc de probă nu conduce, în mod necesar, la închiderea dezbaterilor. Judecătorul trebuie, atunci când i se cere, să aprecieze dacă o astfel de probă aduce atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său, punând în balanță dreptul la probă și drepturile litigioase în discuție, dreptul la probă putând justifica producerea elementelor care încalcă alte drepturi, cu condiția ca această producere să fie, indispensabilă exercițiului său și ca încălcarea să fie strict proporționată cu scopul urmărit”.
Printre argumentele care au impus revirimentul jurisprudenței casației civile, Curtea a notat următoarele:
– necesitatea de a se ține cont de dificultățile probatoriale cu care pot fi confruntate părțile pentru a proba dreptul lor, soluția inadmisibilității unei probe neloiale putând conduce la privarea justițiabililor de orice mijloc pentru a-și proba drepturile;
– punerea în conformitate a dreptului francez cu jurisprudența CEDO, care nu operează distincția între probele ilicite și probele neloiale și nu reține principiul inadmisibilității unor astfel de probe;
– alinierea jurisprudenței în materie civilă cu cea din materie penală, diferențele de regim putând incita justițiabilul să aleagă calea penală;
– uniformizarea regimurilor probelor ilicite și a probelor neloiale, ținând seama, în special de dificultatea de a trasa o frontieră clară între aceste două noțiuni, o probă neloială, fiind, întotdeauna, susceptibilă de a fi în conflict cu un principiu sau un drept expres consacrat de lege și
– necesitatea de a apropia adevărul judiciar de adevărul factual, favorizând o mai bună acceptare a deciziilor justiției.
Doctrina franceză observă că preeminența, în anumite condiții a dreptului la probă nu este mai circumscrisă situațiilor punând în cauză dreptul la respectarea vieții private sau secretele tuturor ordinelor, decât imperativului loialității probatorie, noua valorizare a principiului loialității probelor deschizând calea unei multiplicări a procedurilor neloiale (ex. problema înregistrărilor și supravegherile clandestine, s.a.), cu un risc major de violare a drepturilor fundamentale sau a secretelor legal protejate și încurajând conduite neloiale în cadrul procedural al administrării probei.
Drept urmare, loialitatea probei în dreptul procesual civil rămâne o problemă obscură, incertă, în raport cu alte principii, generând în continuare numeroase dezbateri.
3. Hotărârea CEDO, Bărbulescu c. România, 05.09.2017, Marea Cameră și Decizia nr. 39/2024 a ICCJ-HP.
3.1. Dispozitivul deciziei nr. 39/16.09.2024, ICCJ-HP:
”Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiţia asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, în sensul că încuviinţarea probei trebuie să fie indispensabilă exerciţiului dreptului la probă şi strict proporţională cu acest scop”.
3.2. Comentariul deciziei cu trimiterile la hotărârea CEDO
Soluția paleativ, adoptată de ICCJ, prin decizia nr. 39/16.09.2024-HP., marchează un reviriment jurisprudențial multiplu și de o magnitudine maximă, pentru fidelitatea față de marile principii ale dreptului: buna credință și echitatea.
Până la această decizie, jurisprudența generală a promovat libertatea probelor morale în materie civilă, statuând că producerea probelor fără știrea persoanei sau obținerea lor printr-o manevră ori stratagemă este inadmisibilă (cu referire specială la înregistrările telefonice sau ambientale clandestine, s.a.), căci, ”dreptatea trebuie să fie făcută cu loialitate, având în vedere probele colectate și produse într-o manieră care să nu submineze demnitatea și credibilitatea acestora” (Decizia din 7.01.2011 a Adunării Plenare a Curții de Casație a Franței).
Așadar, clandestinitatea face ca procesul de obținere a deciziilor să fie nedrept.
Soluția revirimentului are un domeniu de aplicare imens, depășind dreptul civil, în dreptul social și al muncii, dreptul comercial și dreptul administrativ, afectând, substanțial, raportul echitabil dintre drept și morală, ca fundament al dreptății judiciare.
Într-adevăr, atât în hotărârile CEDO, citate mai sus, în cea a Curții de Casație a Franței și în Hotărârea ICCJ nr. 39/2024, se observă o valorizare a unei anumite formule de ilicit și neloialitate, produsă și executată sub un control sui generis al judecătorului, ceea ce alienează, oarecum, eficacitatea marilor principii ale bunei credințe și echității procedurii, consacrate imperativ în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Constituția României și în Codul de procedură civilă (art. 12: ”Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi”).
Pare un sacrificiu imoral și, deci, contra bunelor moravuri, dând prioritate dreptului la probă, care este proclamat ca fiind deplin intangibil, adică un drept absolut, ceea ce este inadmisibil și încurajează, în mod abuziv, proliferarea unei conduite neloiale, îndeosebi prin noile tehnologii ale I.A., de supraveghere clandestină a vieții private și a corespondenței personale (exemple: zecile de mii de autorizări date de ICCJ în perioada 2010-2016 pentru supravegherea tehnică a unor personalități publice și a multor judecători, în cauze fantome, urmate toate de clasări, fiind o dovadă de probe ilicite și neloiale ”acoperite” prin conduite oficiale abuzive, s.a.).
Această balanță încredințată judecătorului, obligat să asigure echilibrul dintre două drepturi fundamentale, să valorifice dreptul la probă ilicită și neloială, dacă exercitarea acestui drept este proporțională cu scopul urmărit de cel ce îl invocă, adică obținerea unor soluții favorabile în justiție, este plină de meandre și de sensibilități, având o încărcătură excesiv subiectivă în aprecierea complexității de fapt, psihologică și presupune o temeinică cunoaștere a legii și a jurisdicției în materie.
De aceea, sunt de părere că nu trebuie opuse, în mod brutal, cele două imperative: cel al loialității probei față de cel al adevărului judiciar, primul ca mijloc licit și loial și cea de-al doilea ca unicul scop al procesului civil, iar sarcina/povara impusă judecătorului, trimis la un compromis de interpretare a faptelor spre a identifica nivelul de proporționalitate al ilicitului și neloialității probei și, astfel, de a-i da eficiență în analiza probatorie, nu poate garanta adevărul judiciar.
Textul art. 341 (2) C.pr.civ. rămâne ca un ”elastic” supus unei interpretări extensive, total nejustificată, în raport de principiul interpretării stricte a regulilor de procedură, și, mai ales, de claritatea și previzibilitatea redactării, nefiind supus, în cei peste 10 ani de aplicare judiciară, controlului de constituționalitate și/sau unei reevaluări normative.
Citind și recitind dispozitivul deciziei nr. 39/2024 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu experiența și acumulările practice în cei aproape 40 de ani de exercițiu al funcției de judecător, la toate gradele de jurisdicție, realizez, în mod evident, că această ”dezlegare de drept” este de fapt o trimitere în neantul creat, deși îndelungata jurisprudență și textele în vigoare au o expresivitate și claritate optimă, garantând atât exercițiul, cu bună credință și în echitate, al drepturilor procesuale, precum și protecția drepturilor fundamentale aflate în dispută.
[1] Notă: I.Deleanu: ”Jurisprudența revirimentului jurisprudențial”, UJ, 2013, Bibliografie reper.
[2] Nicolas Maziau, Recueil Dalloz, D. 2011.529, “Bref commentaires sur la doctrine du droit vivant, dans le cadre du control incident de constitutionalitè”, p. 529
[3] Gustavo Zagrebelsky, fost presedinte al Curtii Constitutionale din Italia, in Revue “Constitutiones”, 2010, citat de Caterina Severino, in volumul “La doctrine du droit vivant”, LGDJ, 2003
[4] E.Ehrlich s-a născut la Cernăuți, în Ducatul Bucovinei (la acea dată, provincie a Imperiului Austro-Ungar). A studiat dreptul la Viena, unde a predat și a profesat ca avocat înainte de a se întoarce la Cernăuți, ca profesor la universitatea locală, dar a rămas la Cernăuți pentru restul carierei sale didactice, fiind și rector al Universității în perioada 1906-1907. În timpul agitației Primului Război Mondial, când Cernăuțiul a fost ocupat de mai multe ori de forțele ruse, s-a mutat în Elveția. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar și unirea Bucovinei cu România, Ehrlich a dorit să se întoarcă la la Cernăuți, unde i s-a cerut să predea în limba română. A murit de diabet la Viena (Austria) în 1922.
[5] De origine rusă, fratele mai mic al magistratului Vladimir Zagrebelsky, profesor de drept constituțional la Universitatea Torino, a fost numit judecător constituțional și președintele CCI la 09.09.1995, cu mandat până la 13.09.2004. Este prof emerit al Universității de jurisprudență din Torino, din 2009, docent în drept constituțional; este autorul mai multor lucrări de referință în această materie și animator al reformei constituționale în Italia (2015-2016), s.a.
[6] Traducere și selecție de prof. Marin Voicu.
[7] Comisia de doctorat a fost compusa din:prof. Thiery Di Manne – Universitatea Toulon, prof. Joseph PINI -Universitatea d’ Avignon, prof. Lessandro Pizzarusoo – Universitatea din Pisa, prof. Roberto Romboli – Universitatea din Pisa, prof. Gustavo Zagrebelsky – Universitatea din Turin – Italia, președintele Curții Constituționale a Italiei și Louis Favoreu – profesor la Universitatea D’Aix, Marseille – codirector al Centrului de Cercetări Juridice.
[8] Directorul ”Colecției de Drept public pozitiv” este prof. Louis Favoreu, personalitate remarcabilă a doctrinei dreptului constituțional, așa cum rezultă din datele sale biografice.
[9] Virgile Dufle ”Reviriment de jurisprudence: Comment a marche?”, 14.11.2024, Essayev, în ”Jurio logic”, Droit.
[10] P. Hébrand ”Le juge et la jurispudence”, în Mélange Couzinet Toulouse, 1975, p. 303
[11] Prof. R. Briguet-Lamare, Panthéon II, Sorbonne, Paris, în ”Fiches d’introduction au droit”, Aideauxtd.com, 22.07.2020.
[12] Gérard Cornu, ”Dictionaire juridique”, 2010, LGJD
[13] Ph. Malaurie, P.Morvan ”Introduction générale: Defrénois”, 3 e, ed. 2009, p. 2009
[14] Pierre Lyon-Caen, avocat la Curtea de Casație a Franței, în revista ”Le Droit ouvrier”, aprilie 2005
[15] G. Cornu ”Vocabulaire juridique”
[16] Prof. Mouly, ”L’image doctrinale de la Cour de cassation”, 1994, La Documentation française
[17] Prof. J. Rivero, “Sur la rétroactivité de la régle jurisprudentielle”, AJDA, 1968-15.
[18] J. Rivero, op.cit.
[19] Francis Delpésée – profesor la Universitatea din LOUVAIN, ”Cahiers du Conseil constitutionnel” no. 20/iunie 2006. ”Les reviriments de jurisprudence du juge constitutionnel”.
[20] Dieux X ”Préface” la I.Rorive ”Le reviriment de jurisprudence. Etude de droit anglais et de droit belge”, Bruyant,Bbruxelles, 2003, VIII.
[21] V.Grosu, A: Bordeianu, Universitatea de Stat din Chișinău-Republica Moldova, ”Coerența practicii judiciare: divergențele de jurisprudență, prin prisma principiilor CEDO”, în Revista de Științe juridice și economice, drept procedural-2020, pg. 329-333
[22]Luzius Wilhaber: ”Opinions dissidentes et concordantes des juges individuels á la Cour européenne des droits de l’homme”, in Dupuy (ed), Mélanges en l’honneur de Nicolas Valticos. Droits et justice (1999)
[23] Am fost judecător ales, la 26.09.1996, cu un mandat CEDO de 9 ani, dar, după Reforma Curții prin Protocolul nr. 11/31.10.1998, am optat pentru retragere și susținere a prof. Corneliu Bârsan, fostul meu coleg de facultate.
[24] Traducerea Tudor Papuc – Republica Moldova, text publicat pe ”juridice.ro” la data de 13.02.2014
[25] Traducerea Tudor Papuc – Republica Moldova, text publicat pe ”juridice.ro” la data de 3.02.2014
[26] Dragoș Bogdan, juridice.ro, 14.01.2010
[27] Marin Voicu, juridice.ro, 23.01.2025
[28] Ion Deleanu, ”Dreptul” nr. 12/2012, pg. 11-30: „Loialitatea în perspectiva noului Cod de procedură civilă”
[29] A.C. Stoica, ”Loialitatea probelor în procesul civil-garanția respectării dreptului la viață privată”, în „In memoriam Ion Deleanu…”, UJ, pg. 189-200, 2024.
[30] Decizia nr. 39/2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (M.Of. nr. 1077/18.10.2024)
[31] CEDO, Hotărârea din 05.09.2017, www.echr.coe.int
[32] I.Deleanu, ”Tratat de procedură civilă”, Ed. UJ, vol.I, 2013, pg. 994-995 și I.Leș, „Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole”, Ed. UJ, 2022, pg. 518-520.
[33] Client Alert. Commentarg-Lathman and Watkins, 12.02.2024, nr. 3215
Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a ASJR
Membru de onoare a AOSR
Fost judecător la ICCJ și la CEDO
Profesor asociat la Universitatea ”Ovidius” Constanța – FDSA
© 2003-2025 J JURIDICE.ro
Privacy Politica Utilizare
Despre noi Website map
Publicare Servicii Contact
